A year and a half ago, I had a special meeting in Iran, while returning from an impressive castle. Well, my friend Asma and I communicate a lot and resemble a lot. One of our shared passions is the one for baking.  

At the beginning of this year, she made her father an orange cake on his birthday and gave me the recipe. She then allowed me to also share it with you. ♥

You will need—

250ml orange juice

2 tbsp cornstarch

for the jelly

4 eggs

150g sugar

240g flour

½ sachet baking powder

250ml orange juice

110g butter (melted)

2 tbsp jelly

a drop of vanilla extract

for the dough

2 eggs

330ml milk

120g sugar

50g flour

a drop of almond extract

for the filling

First of all, make the jelly, mixing the orange juice and the cornstarch on low heat until it thickens [I used fresh oranges for the orange juice and then I left the jelly in the fridge to set after it cooled].

Beat the eggs with the sugar; add the flour and the baking powder and then the orange juice, the melted butter, 2 tablespoons of the jelly made, and the vanilla extract for the dough.

While it bakes, make the filling [Asma used whipping cream, but I didn’t have any that day, so I just thought that almonds go well with oranges].

Mix the yolks with 2/3 of the sugar amount until you get a rich cream. Add 3-4 tablespoons of milk and stir. Mix in the flour and immediately pour everything into the milk and vanilla mix, simmering on low heat. Don’t stop stirring until it boils and thickens. Remove from the heat and add the egg whites beaten stiff with the remaining sugar.

After it bakes and cools, cut the cake in half. Pour jelly on each half, keeping a third of the jelly. Use half of the filling to sandwich the two cake halves and spread the rest of the filling on top of the cake. Sprinkle the remaining jelly on top of it. The cake should stay in a mould until the filling sets.

After at least one hour in the fridge, cut the cake and enjoy it.

It’s very filling and tasty and I’ll surely make it again.

Merci, Asma Azizam!

Acum un an şi jumătate, am avut parte în Iran, pe poteca de reîntoarcere de la un castel impresionant, de o întâlnire specială. Ei bine, eu şi prietena mea Asma vorbim foarte mult şi ne asemănăm foarte mult. Printre pasiunile comune este şi prăjituritul.

Se face că la începutul anului i-a pregătit tatălui ei un tort de portocale de ziua lui şi mi-a dat şi mie reţeta. Apoi mi-a permis să o şi împărtăşesc cu voi. ♥

Veţi avea nevoie de—

250ml suc de portocale

2 linguri amidon

pentru jeleu

4 ouă

150g zahăr

240g făină

½ plic praf de copt

250ml suc de portocale

110g unt (topit)

2 linguri de jeleu

un strop de esenţă de vanilie

pentru blat

2 ouă

330ml lapte

120g zahăr

50g făină

un strop esenţă de migdale

pentru umplutură

Pentru început, preparaţi jeleul, amestecând pe foc mic sucul de portocale cu amidonul până la îngroşare [am folosit portocale proaspete pentru suc şi am lăsat jeleul în frigider după ce s-a răcit].

Mixaţi ouăle cu zahărul, adăugaţi făina şi praful de copt, apoi sucul de portocale, untul topit, 2 linguri din jeleul preparat şi esenţa de vanilie pentru blat.

Coaceţi într-o tavă rotundă, pe hârtie de copt, în cuptorul preîncălzit, la 180°C, timp de 35 minute.

Cât timp stă în cuptor, preparaţi umplutura [Asma a folosit frişcă, dar în ziua respectivă nu aveam smântână, aşa că m-am gândit că migdalele merg de minune cu portocalele].

Frecaţi gălbenuşurile cu 2/3 din cantitatea de zahăr până obţineţi o cremă spumoasă. Adăugaţi 3-4 linguri de lapte şi amestecaţi din nou. Adăugaţi şi făina şi turnaţi imediat această compoziţie în laptele care clocoteşte cu vanilia, amestecând încontinuu până dă în 2-3 clocote. Luaţi de pe foc şi adăugaţi albuşurile bătute tare cu restul de zahăr.

După coacere şi răcire, tăiaţi blatul în jumătate. Însiropaţi cu jeleu fiecare jumătate, păstrând o treime din jeleu. Ungeţi blaturile cu jumătate din umplutură; restul de umplutură folosiţi-l pentru a unge partea superioară a tortului. Turnaţi restul de jeleu peste tort, faceţi blaturile să stea fixe până la întărirea umpluturii.

După cel puţin o oră de stat în frigider, tăiaţi-l şi savuraţi-l.

Este foarte săţios şi fain tortul şi cu siguranţă îl voi mai prepara.   

Merci, Asma Azizam!

 
Am nişte minunăţii de săptămâni, în care muncesc atât de mult, că de programul zilnic nu mă prea pot ţine (reţeta ar fi trebuit publicată ieri). Colac peste pupăză, azi este şi ziua mea onomastică (de care nu ştie mai nimeni), dar tot am făcut un tort şi o pizza, să fie festiv. J

Şi îmi mai amintesc de Iran. Mi-e dor de Iran, de prietenii mei de acolo, de gustul pe care această mirza ghasemi îl avea... mi-e dor să umblu – prin ţară am tot făcut-o, mi-e dor să nu mai fie restricţii, să putem merge unde ne dorim, să îmbrăţişăm pe oricine înainte de a-l (a o) întreba dacă ne dă voie.

Iranul a avut la fiecare călătorie o căldură aparte în ochii mei. Ceva ce nu am mai găsit altundeva decât acasă.

Felul acesta de mâncare, original din nord (de pe lângă Caspică), a fost salvarea mea printre mult prea multe feluri nevegetariene.

Aşa de mult mi-a plăcut prima dată când l-am gustat (eram în Masuleh), că i-am transmis felicitări bucătarului şi am mai cerut o porţie. Chelnerul de acolo m-a învăţat cum să prepar mirza şi mi-am notat conştiincioasă.

Deloc greu.

Pentru 4 porţii aveţi nevoie de

4 vinete

3-4 căţei de usturoi

3 roşii

(Marcel a insistat să punem şi 1 ceapă)

1 ou mare

sare

+ulei de măsline pentru călit

Coaceţi vinetele. Lăsaţi-le să se răcească, apoi curăţaţi-le.

Începeţi să căliţi usturoiul curăţat şi tăiat, apoi adăugaţi roşiile tăiate şi ceapa tăiată mărunt (şi lăsaţi pe foc mediu cam 5 minute). Adăugaţi vinetele mărunţite şi sare după gust (şi mai lăsaţi pe foc 5 minute).

După ce se rumenesc toate bine, spargeţi oul peste şi amestecaţi.

Serviţi-o caldă.

Este un aperitiv, pe care l-am întâlnit şi lângă orez sau cartofi prăjiţi. 

Sau puteţi întinde mirza pe o felie de pâine sau lipie.

Aroma este fantastică! Şi-uite-aşa, măcar culinar... şi tot călătorim!

Ultima mea amintire legată de mirza ghasemi este prepararea ei de către un drag prieten întâlnit pe Insula Qeshm – el era din nord, eu pofteam mirza, el ştia că nu voi găsi nicăieri, aşa că a gătit-o acolo... şi Marcel l-a ajutat bucuros.

P.S. Vinetele le-am avut de la o prietenă dragă. J

My weeks are tough. I work so much that I cannot stick to my daily chores (the recipe should have been published yesterday). To top it all, today’s my name day (which nobody knows about), but I made a cake and a pizza, to keep things festive. J 

And I recall Iran. I miss Iran, I miss my friends there, I miss the taste of this mirza ghasemi... I miss wandering around – I have travelled through Romania this year, but I wish to do it worldwide, without restrictions. I wish to be able to hug anybody without asking if he(she) allows me to.

Each trip to Iran had a certain warmth about it. I haven’t found this warmth anywhere else but at home.

This dish from northern Iran (around the Caspian Sea) saved me on many days, while I was trying to navigate through the labyrinth of non-vegetarian lunches and dinners.

I liked it so much the first time that I tried it (I was in Masuleh) that I congratulated the chef and I asked for an extra portion. Our waiter told us how to prepare it and I wrote down the recipe knowing that I’d surely use it someday.

Mirza ghasemi is not hard at all to make.

For 4 portions, you’ll need

4 eggplants

3-4 garlic cloves

3 tomatoes

(Marcel insisted to add 1 onion to the mix)

1 large egg

salt

+olive oil for frying

Smoke the eggplants. Let them cool and clean them.

Start frying the garlic (cleaned and cut into pieces), then add the tomatoes (cut into pieces) and the thinly-cut onion (and fry everything on medium heat for about 5 minutes). Add the cut eggplants and a pinch of salt (and fry for 5 minutes more).

When the ingredients are well done, break the egg and mix well.

Serve warm.

This is an appetizer, but I also served it with rice or fries. You could also spread it on a slice of bread or a flatbread.

The flavour is fantastic! At least from a culinary perspective, we do travel.

My last memory connected to mirza ghasemi is its cooking by a dear friend met on Qeshm Island – he was from the north, I was craving mirza, he knew that I wasn’t going to find it anywhere, so he cooked it... and Marcel happily helped him. 

P.S. The eggplants were from a close friend of mine. J