Am nişte minunăţii de săptămâni, în care muncesc atât de mult, că de programul zilnic nu mă prea pot ţine (reţeta ar fi trebuit publicată ieri). Colac peste pupăză, azi este şi ziua mea onomastică (de care nu ştie mai nimeni), dar tot am făcut un tort şi o pizza, să fie festiv. J

Şi îmi mai amintesc de Iran. Mi-e dor de Iran, de prietenii mei de acolo, de gustul pe care această mirza ghasemi îl avea... mi-e dor să umblu – prin ţară am tot făcut-o, mi-e dor să nu mai fie restricţii, să putem merge unde ne dorim, să îmbrăţişăm pe oricine înainte de a-l (a o) întreba dacă ne dă voie.

Iranul a avut la fiecare călătorie o căldură aparte în ochii mei. Ceva ce nu am mai găsit altundeva decât acasă.

Felul acesta de mâncare, original din nord (de pe lângă Caspică), a fost salvarea mea printre mult prea multe feluri nevegetariene.

Aşa de mult mi-a plăcut prima dată când l-am gustat (eram în Masuleh), că i-am transmis felicitări bucătarului şi am mai cerut o porţie. Chelnerul de acolo m-a învăţat cum să prepar mirza şi mi-am notat conştiincioasă.

Deloc greu.

Pentru 4 porţii aveţi nevoie de

4 vinete

3-4 căţei de usturoi

3 roşii

(Marcel a insistat să punem şi 1 ceapă)

1 ou mare

sare

+ulei de măsline pentru călit

Coaceţi vinetele. Lăsaţi-le să se răcească, apoi curăţaţi-le.

Începeţi să căliţi usturoiul curăţat şi tăiat, apoi adăugaţi roşiile tăiate şi ceapa tăiată mărunt (şi lăsaţi pe foc mediu cam 5 minute). Adăugaţi vinetele mărunţite şi sare după gust (şi mai lăsaţi pe foc 5 minute).

După ce se rumenesc toate bine, spargeţi oul peste şi amestecaţi.

Serviţi-o caldă.

Este un aperitiv, pe care l-am întâlnit şi lângă orez sau cartofi prăjiţi. 

Sau puteţi întinde mirza pe o felie de pâine sau lipie.

Aroma este fantastică! Şi-uite-aşa, măcar culinar... şi tot călătorim!

Ultima mea amintire legată de mirza ghasemi este prepararea ei de către un drag prieten întâlnit pe Insula Qeshm – el era din nord, eu pofteam mirza, el ştia că nu voi găsi nicăieri, aşa că a gătit-o acolo... şi Marcel l-a ajutat bucuros.

P.S. Vinetele le-am avut de la o prietenă dragă. J

My weeks are tough. I work so much that I cannot stick to my daily chores (the recipe should have been published yesterday). To top it all, today’s my name day (which nobody knows about), but I made a cake and a pizza, to keep things festive. J 

And I recall Iran. I miss Iran, I miss my friends there, I miss the taste of this mirza ghasemi... I miss wandering around – I have travelled through Romania this year, but I wish to do it worldwide, without restrictions. I wish to be able to hug anybody without asking if he(she) allows me to.

Each trip to Iran had a certain warmth about it. I haven’t found this warmth anywhere else but at home.

This dish from northern Iran (around the Caspian Sea) saved me on many days, while I was trying to navigate through the labyrinth of non-vegetarian lunches and dinners.

I liked it so much the first time that I tried it (I was in Masuleh) that I congratulated the chef and I asked for an extra portion. Our waiter told us how to prepare it and I wrote down the recipe knowing that I’d surely use it someday.

Mirza ghasemi is not hard at all to make.

For 4 portions, you’ll need

4 eggplants

3-4 garlic cloves

3 tomatoes

(Marcel insisted to add 1 onion to the mix)

1 large egg

salt

+olive oil for frying

Smoke the eggplants. Let them cool and clean them.

Start frying the garlic (cleaned and cut into pieces), then add the tomatoes (cut into pieces) and the thinly-cut onion (and fry everything on medium heat for about 5 minutes). Add the cut eggplants and a pinch of salt (and fry for 5 minutes more).

When the ingredients are well done, break the egg and mix well.

Serve warm.

This is an appetizer, but I also served it with rice or fries. You could also spread it on a slice of bread or a flatbread.

The flavour is fantastic! At least from a culinary perspective, we do travel.

My last memory connected to mirza ghasemi is its cooking by a dear friend met on Qeshm Island – he was from the north, I was craving mirza, he knew that I wasn’t going to find it anywhere, so he cooked it... and Marcel happily helped him. 

P.S. The eggplants were from a close friend of mine. J