250g făină
5g drojdie umedă
160 ml apă
puţin zahăr
puţină sare
Adevărul este că asta-i vechea
reţetă a mamei de pizza, pe care mi-o făcea în copilărie. Să nu râdeţi – eu am
început să mănânc paste şi pizza doar pe la 17 ani. Bine, la noi în ţară,
pe-atunci a şi apărut nebunia cu aceste feluri de mâncare. Plus că, nu credeam
că îmi vor plăcea. Aaaah, şi tata fiind alergic la ciuperci (sau, cel puţin,
aşa credeam), mult timp s-au ferit ai mei să îmi dea ciuperci, cu toate că
bunicul meu mergea la cules de ciuperci foarte des şi se pricepea foarte bine.
Şi acum, gustul acela de roşii
româneşti cu ciuperci pe un blat pufos îmi pare de neegalat – despre combinaţii
din acestea vă vorbesc însă cu altă ocazie, că acum îmi plouă-n gură şi încă nu
mi-am servit prânzul. :-)
Vreau să vă spun că am luat reţeta
mamei şi am adaptat-o – cred că aluatul acesta de pizza e chestia pe care-am
preparat-o şi copt-o cel mai mult. Am ajuns să îl fac cu ochii închişi – să
simt aluatul după ce făină folosesc. El se simte diferit, de pildă, în cazul în
care folosiţi făină integrală – şi creşte mai greu.
Aşa veţi ajunge să îl simţiţi şi
voi şi iată cum îl prepar—
Scot drojdia umedă în prealabil din frigider.
O adaug în 160 ml apă călduţă şi presar puţin zahăr (e ceva ce-am învăţat de la o doamnă drăguţă
care lucrează la un magazin de unde îmi fac cumpărăturile, în cartierul meu; acum suntem prietene bune).
Las să stea 10 minute.
Pun 200g făină într-un bol, torn
amestecul de apă, zahăr şi drojdie, adaug sare şi zahăr după gust (nu prea
mult) şi încep să frământ, completând cu făină după cum simt că este necesar,
până când aluatul nu mi se mai lipeşte de mâini şi îl pot modela într-o bilă.
Acopăr bolul cu un capac, un
ştergar sau un prosop de bucătărie şi las aluatul într-un loc călduros la
crescut timp de o oră.
De aici înainte, puteţi lucra cu
aluatul. Îl vom tot folosi, veţi vedea! J
